Jean-Jacques Rousseau s-a născut în 1712 în orașul-stat independent și calvinist Geneva, fiind fiul lui Isaac Rousseau, ceasornicar, și al Suzannei Bernard. Mama lui a murit la nouă zile după naștere, astfel că Jean-Jacques a fost crescut și educat de tatăl său până la vârsta de zece ani. Isaac Rousseau făcea parte din mica minoritate a locuitorilor Genevei care aveau statutul de cetățeni ai orașului, ceea ce îi oferea dreptul de a participa la adunarea suverană nominală a orașului. Jean-Jacques avea să moștenească acest statut. Conform propriilor sale mărturii, educația inconsistentă oferită de tatăl său i-a transmis atât un sentiment de patriotism republican, cât și interesul pentru operele istoricilor republicani din Antichitate.

După ce tatăl său a fugit din Geneva pentru a evita arestarea, Jean-Jacques a fost dat în grija unui pastor din Bossey, o localitate apropiată, iar mai târziu a fost dat ucenic la un gravor. La vârsta de șaisprezece ani a părăsit Geneva și a ajuns sub influența unei nobile convertite la catolicism, Françoise-Louise de la Tour, Baroneasă de Warens. Aceasta i-a aranjat o călătorie la Torino, unde, în aprilie 1728, s-a convertit la catolicism. A lucrat pentru o perioadă ca servitor într-o familie nobilă din Torino.

Rousseau a urmat apoi, pentru scurt timp, o pregătire pentru a deveni preot catolic, înainte de a porni într-o altă carieră de scurtă durată ca muzician ambulant, copist și profesor de muzică. În 1731 s-a întors la baronesa de Warens, la Chambéry, devenind pentru o perioadă amantul și apoi administratorul gospodăriei ei. A rămas sub protecția acesteia până în 1740 când s-a mutat la Lyon, unde a lucrat ca tutore. Această funcție l-a adus în contact cu gânditori importanți ai Iluminismului francez, precum Condillac și d’Alembert. În 1742 a călătorit la Paris, unde a prezentat Academiei de Științe un sistem nou de notație muzicală bazat pe cifre. Deși Academia a respins propunerea, în această perioadă Rousseau l-a cunoscut pe Denis Diderot. A urmat o scurtă perioadă în care a fost secretar al ambasadorului francez la Veneția, iar apoi, din 1744, s-a stabilit la Paris, unde a continuat să lucreze în domeniul muzicii și a început să colaboreze la Enciclopedia lui Diderot și d’Alembert.

În 1745, Rousseau a cunoscut-o pe Thérèse Levasseur, o spălătoreasă cu puțină educație, care i-a devenit amantă și, mai târziu, soție. Potrivit propriilor mărturisiri, Thérèse i-a născut cinci copii, toți fiind duși la orfelinat la scurt timp după naștere – ceea ce, în Franța secolului al XVIII-lea, echivala aproape sigur cu o condamnare la moarte. În 1749, în timp ce mergea pe jos spre Vincennes pentru a-l vizita pe Diderot, care fusese întemnițat pentru scurt timp, Rousseau a citit întâmplător un anunț în ziar despre un concurs de eseuri organizat de Academia din Dijon. Tema era: dacă dezvoltarea artelor și științelor a îmbunătățit sau a corupt moravurile publice. Rousseau avea să declare ulterior că a trăit atunci o revelație: ideea, centrală în gândirea sa, că omul este bun prin natura sa, dar corupt de societate. A participat la concurs cu Discursul asupra științelor și artelor (cunoscut ca Primul Discurs) și a câștigat premiul întâi, susținând ideea contrară opiniei generale, că progresul social – inclusiv în arte și științe – distruge atât virtutea civică, cât și caracterul moral al individului. Publicat în 1751, discursul este important mai ales pentru că introduce teme esențiale în gândirea lui Rousseau: virtutea naturală a omului obișnuit și corupția morală produsă de dorința de prestigiu și superioritate. Primul Discurs l-a făcut celebru și a stârnit numeroase reacții.

În această perioadă, muzica a rămas interesul principal al lui Rousseau. În anii 1752 și 1753 a avut cele mai importante contribuții în acest domeniu. Mai întâi, opera sa Le Devin du Village (Prezicătorul satului) a avut un succes imediat (rămânând în repertoriu timp de un secol). Apoi, Rousseau a luat parte la controversa cunoscută sub numele de „querelle des bouffons”, declanșată de spectacolul operei La Serva Padrona de Pergolesi, prezentată la Paris de o trupă italiană, care a împărțit publicul între partizanii muzicii italiene și cei ai stilului francez. Deși fusese deja atras de muzica italiană în timpul șederii la Veneția, Rousseau și-a exprimat poziția prin Scrisoarea despre muzica franceză și în eseul său (nepublicat) Despre originea limbajului. Rousseau susținea importanța melodiei și a exprimării emoțiilor în muzică, în opoziție cu viziunea lui Rameau, care punea accent pe armonie și pe relația dintre muzică, matematică și fizică. Rousseau a mers până la a afirma că limba franceză este prin natura ei nelalocul ei în muzică – afirmație contrazisă, aparent, de propria sa operă Le Devin du Village.

Convertirea la catolicism l-a făcut pe Rousseau ineligibil pentru statutul de cetățean al Genevei. În 1754 și-a recăpătat cetățenia prin reconversia la calvinism. În anul următor a publicat Discursul asupra originii și fundamentelor inegalității între oameni (cunoscut ca Al Doilea Discurs). Deși nu a mai câștigat concursul Academiei din Dijon, Discursul despre inegalitate este o lucrare mai matură, în care Rousseau începe să-și elaboreze teoriile despre dezvoltarea socială a omului și psihologia morală. Prin această lucrare, ruptura dintre Rousseau și gândirea principală a Iluminismului francez devine clară. Această despărțire a fost confirmată de publicarea, în 1758, a Scrisorii către d’Alembert despre teatru, în care Rousseau critica ideea că orașul său natal ar beneficia de pe urma construirii unui teatru. În opinia sa, teatrul nu înnobilează populația, ci le slăbește atașamentul față de viața civică.

Anii care au urmat Discursului despre inegalitate au fost cei mai productivi și importanți din cariera lui Rousseau. S-a retras din Paris și, beneficiind de sprijinul doamnei d’Epinay, apoi al ducelui și ducesei de Luxembourg, a lucrat la romanul Julie sau Noua Heloise, apoi la Emile și Contractul social. Julie a apărut în 1761 și a fost un succes imediat. Romanul urmărește un triunghi amoros între Julie, tutorele ei Saint-Preux și soțul ei Wolmar. Redactat sub forma unui schimb epistolar, romanul este o sursă valoroasă pentru interpretarea filozofiei sociale a lui Rousseau, conținând elemente precum idealul unei comunități rurale și prezența unui geniu manipulator care creează aparența unei armonii naturale prin mijloace artificiale – anticipând atât figura tutorelui din Emile, cât și pe cea a legiuitorului din Contractul social. Ambele lucrări au apărut în 1762, marcând apogeul intelectual al lui Rousseau.

Din păcate, publicarea acestor opere a dus la un dezastru personal. Emile a fost condamnat la Paris, iar atât Emile, cât și Contractul social au fost condamnate la Geneva pentru erezie religioasă. Rousseau a răspuns acestor acuzații în Scrisorile din munți. În parte din cauza atitudinii ostile a autorităților din Geneva, și-a renunțat oficial la cetățenie în mai 1763. A fost nevoit să fugă pentru a evita arestarea, refugiindu-se mai întâi în Elveția, apoi în Anglia, la invitația lui David Hume, în ianuarie 1766.

Șederea în Anglia a fost marcată de instabilitate psihică crescândă. Rousseau a ajuns să creadă, pe nedrept, că Hume conspira împotriva lui. A petrecut paisprezece luni în Staffordshire, unde a lucrat la Confesiunile, o lucrare autobiografică ce reflectă și paranoia sa, în special în relatările despre Diderot și autorul german Friedrich Melchior, Baron von Grimm. S-a întors în Franța în 1767 și și-a dedicat restul vieții în mare parte scrierilor autobiografice, finalizând Confesiunile, dar și Dialogurile: Rousseau judecat de Jean-Jacques și Reveriile visătorului singuratic. În această perioadă a scris și Reflecții asupra guvernării Poloniei.

În ultimii ani ai vieții și-a dezvoltat interesul pentru botanică (influențând chiar mediul științific englez prin scrisorile trimise ducesei de Portland) și pentru muzică, corespunzând cu compozitorul Christoph Gluck. Rousseau a murit în 1778. În 1794, revoluționarii francezi i-au transferat rămășițele la Panteonul din Paris.