Scrierile lui Rousseau despre limbaj și limbi se găsesc în două locuri: în Eseul despre originea limbilor, nepublicat în timpul vieții sale, și într-o secțiune din Discurs asupra originii inegalității. În Eseu, Rousseau afirmă că oamenii doresc să comunice imediat ce își dau seama că există alte ființe asemenea lor. Totuși, el ridică și întrebarea de ce este nevoie de limbaj, în mod special, și nu doar de gesturi pentru acest scop. Răspunsul, surprinzător, este că limbajul permite comunicarea pasiunilor într-un mod în care gestul nu poate, iar tonul și accentul comunicării lingvistice sunt esențiale, mai importante decât conținutul în sine. Acest punct de vedere îi permite lui Rousseau să stabilească o legătură strânsă între funcția vorbirii și cea a melodiei. Potrivit lui, vocabularul originar era exclusiv figurativ, iar cuvintele capătă sens literal mult mai târziu. Teoriile care plasează originea limbajului în nevoia de a raționa împreună asupra faptelor sunt, în opinia lui Rousseau, profund greșite. Deși strigătul celuilalt trezește compasiunea noastră naturală și ne face să ne imaginăm viața interioară a altora, nevoile pur fizice au o tendință antisocială, deoarece îi răspândesc pe oameni în căutarea subzistenței.

Deși limbajul și cântul au aceeași origine în nevoia de a comunica emoții, în timp cele două se separă, proces accelerat de invenția scrisului. În sud, limbajul rămâne mai aproape de originile sale naturale, iar limbile sudice își păstrează calitatea melodică și emoțională (ceea ce le face potrivite pentru cântec și operă). Limbile nordice, în schimb, devin orientate spre sarcini practice și sunt mai potrivite pentru raționare practică și teoretică.

În partea I a Discursului asupra inegalității, accentul lui Rousseau este puțin diferit și apare în contextul unei polemici împotriva filozofilor (precum teoreticienii dreptului natural ca și Condillac) care atribuie oamenilor primitivi o capacitate avansată de raționare abstractă. Rousseau consideră că nevoia este cauza dezvoltării limbajului, dar cum limbajul presupune convenția de a atribui semne arbitrare obiectelor, el se întreabă cum a putut limbajul să înceapă efectiv și cum oamenii primitivi au reușit să dea nume noțiunilor generale.