Pe parcursul activității sale, Rousseau a dialogat intelectual cu o gamă largă de gânditori anteriori și contemporani, fiind profund influențat de scriitori antici, în special de Platon. Cele mai directe influențe asupra filozofiei sale politice vin de la Montesquieu, Hobbes, Locke, Mandeville și Diderot. În Contractul social, Rousseau preia elemente hobbesiene despre suveranitatea puterii, dar le transformă prin respingerea ideii de suveranitate reprezentativă. Deși afirma uneori că tot ce face este să reexprime ideile lui Locke, această interpretare a ridicat de-a lungul timpului multe întrebări. Printre contemporanii săi, Adam Smith a comentat și analizat critic lucrările lui Rousseau, recenzând Discursul asupra inegalității în Edinburgh Review.

Influența lui Rousseau asupra filozofiei și teoriei politice a fost profundă, deși ambiguitățile și tensiunile din gândirea sa au permis interpretări radical diferite. În filozofia politică modernă, Rousseau a inspirat teorii liberale, comunitariste, republicanism civic și concepte de democrație deliberativă și participativă. Totodată, unii critici l-au asociat cu tendințe autoritare din Revoluția Franceză sau cu anumite ideologii politice ulterioare, precum fascismul și comunismul.

Cel mai important impact filozofic l-a avut asupra lui Immanuel Kant. Kant îl admira profund pe Rousseau, iar legenda spune că singura dată când a sărit peste plimbarea zilnică a fost citind Émile. Influențele sunt vizibile în conceptele kantiene despre imperativul categoric, în special în formularea „împărăției scopurilor”, care amintește de voința generală din Contractul social. Ironia este că Kant separă ideea legislației universale de contextul unei societăți particulare, inversând astfel abordarea lui Rousseau, care respingea ideea unei voințe generale a întregii umanități, așa cum apărea în articolul lui Diderot „Dreptul natural” din Enciclopedia. Influența rousseauviană se regăsește și în psihologia morală a lui Kant, în reflecțiile sale asupra istoriei conjecturale și în gândirea despre justiția internațională.

Relația cu Hegel și Marx este mai complexă. Hegel îl menționează pe Rousseau critic, uneori interpretând greșit voința generală ca simpla suprapunere a voințelor individuale. Totuși, conceptele lui despre amour propre și recunoaștere, prezente în Fenomenologia spiritului, arată influența rousseauviană asupra problemei respectului și a autodeterminării. În cazul lui Marx, legătura este mai indirectă: preocupările pentru alienare și exploatare reflectă teme asemănătoare celor abordate de Rousseau, deși referințele directe sunt rare.

În filozofia politică contemporană, Rousseau rămâne o sursă de inspirație. John Rawls, în special în A Theory of Justice, recunoaște că principiile sale de justiție încearcă să „explice conținutul voinței generale”. Un exemplu este utilizarea poziției inițiale pentru a transforma alegerea egoistă în determinarea principiilor justiției, paralel cu argumentul lui Rousseau că cetățenii, judecând imparțial, vor alege legi care servesc binele comun. Elemente rousseauviene mai apar și în lucrările Școlii de la Frankfurt, în special la Habermas și Honneth.