Rousseau susține în repetate rânduri că o idee centrală stă la baza întregii sale concepții despre lume, și anume că oamenii sunt buni prin natura lor, dar devin corupți prin influența societății. Din păcate, în ciuda presupusei importanțe centrale a acestei afirmații, este dificil să-i oferim o interpretare clară și plauzibilă. O problemă evidentă apare chiar de la început: dacă societatea, considerată agentul coruperii, este alcătuită în întregime din ființe umane natural bune, cum poate răul să pătrundă? Este, de asemenea, greu de înțeles ce înseamnă „bunătatea naturală”. În diverse locuri, Rousseau afirmă clar că moralitatea nu este o trăsătură naturală a vieții umane, deci, oricare ar fi sensul în care oamenii sunt buni prin natura lor, nu este cel moral, pe care l-ar presupune în mod firesc un cititor obișnuit. Pentru a aborda această afirmație centrală și tulburătoare, este cel mai bine să analizăm mai întâi detaliile psihologiei morale a lui Rousseau, în special așa cum este dezvoltată în Discursul asupra inegalității și în Emile.

Rousseau atribuie tuturor creaturilor un impuls instinctiv de autoconservare. Astfel, ființele umane au un astfel de impuls, pe care el îl numește amour de soi (iubire de sine). Amour de soi ne îndeamnă să ne ocupăm în primul rând de nevoile noastre biologice de bază, cum ar fi hrana, adăpostul și căldura. Pentru Rousseau, oamenii, asemenea altor creaturi, fac parte din planul unui creator binevoitor, fiind echipați în mod natural pentru a-și satisface nevoile. Alături de acest impuls de autoconservare, Rousseau introduce o altă pasiune: pitié (compasiunea). Pitié ne îndeamnă să ne îngrijim de suferința altora (inclusiv a animalelor), acolo unde o putem face fără a ne pune în pericol propria supraviețuire. În unele scrieri, precum Discursul asupra inegalității, pitié este un impuls originar care coexistă cu amour de soi, în timp ce în altele, precum Emile și Eseu asupra originii limbajelor, este o dezvoltare a amour de soi, considerat drept sursa tuturor pasiunilor.

În Discursul asupra inegalității, Rousseau își imaginează o evoluție în mai multe etape a umanității, de la o condiție primitivă la o societate complexă modernă. El neagă că aceasta ar fi o reconstrucție istorică propriu-zisă. La fiecare pas din această evoluție imaginară, oamenii își împărtășesc relațiile materiale și psihologice unii cu alții și, în consecință, și concepția despre sine, ceea ce Rousseau numește „sentimentul existenței lor”. În această stare originară, oamenii trăiesc aproape complet izolați, neavând nevoie unii de alții pentru a-și satisface nevoile. Specia umană abia supraviețuiește în această condiție; întâlnirile întâmplătoare duc la împerechere și reproducere, iar îngrijirea copiilor este minimă și de scurtă durată. Dacă oamenii sunt „buni” în mod natural în această etapă, acea bunătate este doar negativă – adică absența răului.

În această viziune, oamenii se disting de celelalte creaturi prin două trăsături: libertatea și perfectibilitatea. Libertatea, în acest context, este capacitatea de a nu fi conduși exclusiv de dorințe; perfectibilitatea este abilitatea de a învăța și de a găsi mijloace mai bune de satisfacere a nevoilor. Împreună, aceste trăsături oferă oamenilor potențialul de a atinge conștiința de sine, raționalitatea și moralitatea. Totuși, tocmai aceste caracteristici îi vor condamna, în cele din urmă, la o lume socială a înșelăciunii, disimulării, dependenței, opresiunii și dominației.

Pe măsură ce populațiile cresc, apar forme simple, dar instabile, de cooperare, precum vânătoarea în grup. Momentul decisiv în istoria umană are loc în etapa comunităților mici, stabilite. Aici apare o schimbare, sau mai precis o scindare, în instinctul natural de autoconservare: competiția pentru parteneri sexuali duce la conștientizarea propriei atractivități și compararea acesteia cu cea a rivalilor. În Emile, unde Rousseau analizează dezvoltarea psihologică a individului într-o societate modernă, el asociază această nouă trăsătură psihologică cu pubertatea și cu apariția conștiinței de sine ca ființă sexuală ce concurează pentru atenția fetelor sau femeilor.

Termenul pe care Rousseau îl folosește pentru acest nou tip de iubire de sine, legat de succesul comparativ în societate, este amour propre (iubire de sine, adesea tradus în engleză ca mândrie sau vanitate). Amour propre face ca nevoia de a fi recunoscut de ceilalți ca valoros și de a fi tratat cu respect să devină centrală pentru interesul resimțit al fiecărui individ. În Discursul asupra inegalității – mai ales în nota XV – amour propre este adesea descris ca o pasiune complet negativă, sursă a tuturor relelor. Interpretările se concentrează pe aspectul comparativ al recunoașterii, adică pe dorința de a fi considerat superior celorlalți, ceea ce duce la c onflict, mândrie și resentimente.

Lecturile mai recente ale Discursului și în special ale Emile sugerează o interpretare mai echilibrată. Conform acestora, amour propre este și cauza decăderii umanității, dar și sursa posibilă a regenerării ei, deoarece dezvoltă capacitățile raționale ale oamenilor și conștiința lor de ființe sociale. Deși Rousseau credea că, istoric și social, tendința dominantă este ca amour propre să devină toxic și autodistructiv („inflamat”), el susținea că există, cel puțin în teorie, moduri de organizare socială și educațională care permit apariția unei forme binevoitoare a acestuia. Acest proiect de control și canalizare a amour propre se regăsește în Contractul social și Emile. În unele lucrări, cum ar fi Discursul asupra inegalității, amour propre este distinct de amour de soi; în altele, precum Emile, este prezentat ca o formă pe care amour de soi o capătă într-un mediu social. Aceasta corespunde ideii lui Rousseau din Emile conform căreia toate pasiunile derivă din amour de soi.

Deși amour propre își are originile în competiția sexuală și compararea socială în comunitățile mici, toxicitatea sa completă apare doar odată cu creșterea interdependenței materiale între oameni. În Discursul asupra inegalității, Rousseau urmărește dezvoltarea agriculturii și metalurgiei, apariția proprietății private și a inegalității între cei care dețin pământ și cei care nu au nimic. Într-o societate inegală, oamenii care au nevoie atât de recunoaștere socială, cât și de bunuri materiale devin prinși într-o rețea de relații care le subminează atât libertatea, cât și stima de sine.